Cătălin RĂDUCANU

Cătălin Răducanu a început să cânte la pian de când era copil. Mai întâi joacă, abia după aceea un lucru serios, pianul s-a alipit vieţii lui. Ştiind că are auz absolut, Cătălin a început să studieze mai conştient. De fapt, toată familia lui e muzicală, iar Cătălin a avut inspiraţie şi susţinere şi de aici. Într-o vreme îi plăcea mai mult improvizaţia de jazz specifică lui Chick Corea şi, la rândul lui, cânta liber la pian, creându-şi propriile secvenţe. Muzica clasică a venit ca o completare emoţională, iar acum crede că improvizează mai bine tocmai pentru că studiază atât de mult muzică clasică. J. S. Bach mai ales – pe care îl numeşte şi primul mare improvizator – este unui dintre preferaţii săi, îl simte foarte apropiat de zona jazzului. Îi este la fel de firesc să cânte din creaţia lui Bach, cum îi este să improvizeze, simte aceeaşi libertate. Prin muzică simte că se spiritualizează, să cânte înseamnă un refugiu faţă de ce vede zi de zi în jurul său.

Vrea să participe la cât mai multe concursuri (anul acesta a fost Concursul George Enescu) pentru a-şi crea experienţă şi rodaj. Citeşte – filosofie, literatură rusă, cărţi de misticism; citindu-l pe Adler şi cartea sa despre Caracterul nevrotic, se gândea că poate împărtăşeşte câteva caracteristici, dar n-a fost cazul. Când era mai tânăr se simţea mai izolat, dar în prezent are prieteni cu care împărtăşeşte limbajul muzical şi simte că talentul său social e la locul său. Din aceeaşi rădăcină vine şi dorinţa de a avea multe colaborări în muzica de cameră – simte că e mult mai plăcut, mult mai uşor şi liniştitor să faci muzică într-un grup (de ex, Traffic Strings cu care a concertat la Ateneul Român, Sala Radio etc). Se caracterizează deopotrivă prin ambiţie şi menire; ambiţia a apărut de câţiva ani, Cătălin dorindu-şi să se perfecţioneze în tehnici de interpretare, iar menirea a fost mereu acolo, luând doar diferite manifestări. PS: câteodată ascultă şi Coldplay. PPS: Şi Bartok îi place super mult.